de vlaicu golcea & kinga ötvös, muzicieni și performeri
este evident că dacă am ales să vorbim prin sunete și nu prin cuvinte nu suntem tocmai “racordați” la comunicarea directă, fățișă, a emoțiilor sau a atitudinilor.
în dans, sunetul devine gest și prezență.
de ce este nevoie de așa ceva ?
nu știm.
dar ne bucurăm dacă cineva ne lasă să ne expunem fragilitățile și nevoile de exhibiționism și de împărtășire, ca pe o promisiune că poate așa, vom intra în contact mai lesne și mai profund unii cu alții.
că poate e nevoie de ceva abstract și ermetic care să declanșeze un reflex simbiotic și o dorință ce numai sub acoperișul “legal” (și transgresiv uneori) al artei poate fi autentificat expulzată în lumea socială.
de unde vine inspirația de a face muzică ?
probabil din empatie cu alte ființe fragile.
există dans fără muzică ?
desigur.
totul este doar o OPȚIUNE.
până la urmă, orice prezență, în orice fel de formă de undă trăiește ea, este o energie reală, aproape palpabilă.
în care te lași, care îți repugnă sau, dimpotrivă, te atrage așa cum fluturele este atras de lampă.
nu vom ști poate cu nimic mai multe despre noi odată cu bâjbâiala emoțională pe care o stârnește o prezență captată vizual sau sonor.
dar cu siguranță efemeritatea ei este de o poezie infinit mai subtilă decât folosirea unor cuvinte care să încerce să exprime inexprimabilul.