Diana Rotaru
Choreosymphographia
Mini-lexicon coregrafic pentru un om-orchestră
pentru Octavian Nemescu, cu ocazia aniversării a 80 de ani
Muzica şi dansul s-au dovedit a fi, de la începuturile umanității, manifestări interdependente mai întâi în cadrul ritualic şi, ulterior, în cel spectacular. În civilizația occidentală, legătura profundă dintre gest şi sunet s-a dizolvat treptat: muzica a fost cea care s-a abstractizat şi s-a depărtat de corporal şi de instinct, cumințită de rațiune şi de diviziunea scenă-auditori. În plus, în cadrul colaborărilor sincretice există un permanent „duel” între mişcare şi muzică, fiecare dintre acestea fiind în pericol de a deveni un accesoriu sau un fundal pentru cealaltă.
Rândurile următoare propun o alternativă, mijlocirea unei partituri coreosimfografice a cărei sonorizare este exclusiv interioară, imaginară. Corpul este muzicalizat în întregime, fiecare parte a corpului corespunzând unui grup de instrumente din orchestra simfonică. În momentul în care începe să se mişte, dansatorul începe totodată să îşi compună propria muzică, auzită numai de el. Ritualul dansului devine astfel un exercițiu intens de concentrare şi de imaginație, un act profund sinestezic care nu poate fi experimentat în întregime decât de un singur om: cel care îl practică, dansatorul-compozitor sau compozitorul-dansator (care nu e necesar să activeze ca profesionist în domeniile respective).
Eventualii spectatori vor fi puşi în situația de a lua contact doar cu jumătate din actul artistic, cealaltă jumătate rămânând pentru ei un mister total.
Indicațiile care urmează prezintă un anumit grad de generalizare care poate fi adaptat după gustul personal al practicantului: bunăoară, pentru o experiență mai intimă, se poate opta pentru un ansamblu cameral în loc de orchestră simfonică, situație în care fiecare parte a corpului va reprezenta un singur instrument din familia respectivă, la alegere. Tipul de muzică generat (diatonică sau cromatică, tonală, modală sau atonală, clasică sau contemporană, tradițională sau de jazz) va fi adaptat preferințelor dansatorului.
Pentru un mai mare control simultan al diverselor părți ale corpului se poate opta pentru un dans la sol.
Generalități:
Poziția de repaus a corpului, axa față de care sunt interpretate mişcările, este cu coloana dreaptă, privirea înainte, mâinile lipite de corp şi picioarele lipite între ele.
Mişcare înseamnă sunet, nemişcare înseamnă pauză: o oprire bruscă va determina o pauză generală; un dans sacadat, cu „înghețări”, va genera o muzică aidoma.
Se operează cu două tipuri mari de mişcări: angulare şi rotunde:
Mişcările angulare generează o muzică în care parametrul cel mai pregnant este cel ritmic, iar regularitatea sau iregularitatea mişcarilor determină simetria sau asimetria ritmului.
Mişcările rotunde determină suveranitatea parametrului melodic, armonic sau textural (în funcție de tipul de muzică).
O altă clasificare a mişcărilor este aceea în mişcări propriu-zise şi gesturi de activare. Acestea din urmă declanşează sunete în zone imposibil sau dificil de mişcat individual şi se realizează folosind mâna dansatorului. Tranziția într-un şi dintr-un gest de activare nu întrerupe muzica generată de mâna respectivă – sau tăcerea, în cazul în care aceasta este imobilă înainte de realizarea gestului.
Viteza mişcării determină viteza muzicii: mişcările rapide vor genera o muzică energetică, în timp ce mişcările lente vor genera un tempo scăzut.
 |
mişcare angulară rapidă |
 |
mişcare rotundă rapidă |
 |
mişcare angulară lentă
|
 |
mişcare rotundă lentă
|
Amplitudinea mişcării, respectiv, distanța față de axa corpului în repaus complet determină volumul, planul dinamic: cu cât mişcarea este mai amplă, cu atât nuanța este mai puternică (forte); cu cât mişcarea este mai mică, cu atât nuanța este mai discretă (piano).
 |
mişcare angulară amplă |
 |
mişcare rotundă amplă |
 |
mişcare angulară mică
|
 |
mişcare rotundă mică
|
Tremurul corpului sau a segmentului de corp determină efectul de tremolo (în cazul instrumentelor de coarde, de percuție sau cu claviatură) şi de frullato (tremolo dental – în cazul instrumentelor de suflat).
Registrul sonor este împărțit pentru fiecare grupă de instrumente în trei zone principale: acut, mediu şi grav – simbolul fiecărei grupe şi tipul de mişcare urmând a fi notate pe linia registrului respectiv.
Curbarea coloanei vertebrale manipulează registrul general al muzicii:
aplecarea coloanei determină o glisare a registrului tuturor instrumentelor către grav
lăsarea pe spate determină o glisare generală către registrul acut
Rotirea corpului în jurul axei determină repetiția în buclă a materialului sonor generat în intervalul de 1-5 secunde dinaintea începerii mişcării de rotire.
Orchestrație:
Gura dansatorului reprezintă trompeta. Deschiderea gurii activează trompeta şi unghiul de deschidere este proporțional cu dinamica: gura întredeschisă înseamnă piano, gura larg deschisă înseamnă forte. Tempo-ul muzicii este determinat de viteza de deschidere a gurii. Tipul de discurs muzical (ritmic sau melodic) este determinat de un gest de activare realizat cu vârful limbii înainte de a deschide gura: atingerea părții de sus a spatelui danturii cu vârful limbii înseamnă pregnanță ritmică, atingerea părții de jos înseamnă pregnanță melodică.
Capul dansatorului reprezintă instrumentele de metal, rezonatoare: gonguri, cinele, crotale, tam-tam-uri, triangluri, clopote sau boluri de templu. Se operează cu patru tipuri de înălțimi – acut (cap lăsat pe spate), mediu 1 (cap întors spre stânga), mediu 2 (cap întors spre dreapta) şi grav (cap aplecat în față) – şi cu trei nuanțe:
 |
piano (baghetă moale) |
 |
nuanță medie (baghetă medie) |
 |
forte (baghetă tare) |
Mişcarea de rotire circulară a gâtului generează o declanşare aleatorie a instrumentelor rezonatoare.
Părul reprezintă wind chimes de metal sau sticlă care pot fi activate fie printr-o mişcare propriu-zisă – rotirea gâtului sau tremurul capului, mişcări care vor declanşa însă şi celelalte instrumente rezonatoare –, fie printr-un gest precum trecerea mâinii prin păr.
Umerii dansatorului reprezintă harpa: umărul drept controlează registrul acut, iar umărul stâng controlează registrul grav. Ca în cazul percuției de metal, se operează cu trei nuanțe:
 |
piano
|
 |
mezzopiano/mezzoforte
|
 |
forte
|
Mişcarea de rulare a umerilor generează efectul de glissando.
Mâna dreaptă a dansatorului reprezintă instrumentele cu coarde înalte: viorile şi violele.
Mâna stângă a dansatorului reprezintă instrumentele de suflat din lemn acute: flautele, oboaiele şi clarinetele
Registrul este determinat de poziția cotului pe axa verticală: cotul jos înseamnă registru grav, cotul la nivelul umerilor înseamnă registru mediu, cotul sus înseamnă registru acut.
 |
Palma în jos sau spre interior – tutti |
 |
Palma în sus sau spre exterior – solo (instrument la alegere din grupa respectivă)
|
Degetele mâinii drepte reprezintă pianul care poate fi înlocuit de clavecin prin strângerea scurtă a pumnului.
 |
Pian |
 |
Clavecin |
Degetele mâinii stângi reprezintă percuțiile acordabile, cu taste: vibrafon, marimbafon. Sonoritățile lor moi pot fi înlocuite cu stridența xilofonului prin strângerea scurtă a pumnului.
 |
Vibrafon, Marimbafon |
 |
Xilofon |
Registrul este împărțit în trei: degetele 1-2 reprezintă registrul grav, degetele 2-4 pe cel mediu iar degetele 4-5 pe cel acut.
Vintrele, abdomenul reprezintă percuțiile cu membrane: tobele, toba mare, bongos, congas, tom-tom-uri, timpani. Acestea sunt declanşate printr-un gest de activare cu mâna şi sunt oprite prin repetarea gestului cu cealaltă mână. Viteza ritmului este determinată de viteza gestului, iar nuanța şi duritatea baghetelor, de poziția palmei:
 |
Palma cu degete lipite: piano, baghete moi
|
 |
Palma cu degete desfăcute: nuanță medie, baghete medii |
 |
Pumn: forte, baghete tari
|
Piciorul drept al dansatorului reprezintă instrumentele cu coarde grave: violoncele şi contrabasuri.
Piciorul stâng al dansatorului reprezintă instrumentele de suflat grave: de lemn – fagoturile, clarinetul bas – şi de alamă – cornii şi trombonii.
Registrul este determinat de poziția genunchiului pe axa verticală: genunchiul la sol înseamnă registru grav, poziție normală înseamnă registru mediu, genunchi ridicat înseamnă registru acut. Dinamica este controlată de distanța dintre genunchi şi axa corpului.
Labele picioarelor reprezintă instrumentele de percuție din lemn: wood-blocks, temple-blocks, castagnete, claves, guiro, maracas.
 |
Registrul acut / piciorul drept |
 |
Registrul grav / piciorul stâng |
Cu acest mic arsenal de simboluri putem începe să construim. Iată un posibil început, pe care sunteți invitați să îl continuați:
Mâna dansatorului se îndreaptă lent spre abdomen, cu palma închisă. În depărtare auzim o tobă mare care pulsează lent, ca o inimă uriaşă. Gestul se repetă, mai hotărât şi începe un ritm discret, mai animat, al tom-tomurilor şi al congas-urilor, cu o pulsație regulată, în timp ce picioarele zvâcnesc asimetric în mişcări angulare mici: corzile grave, fagoturile şi alama încep un dans misterios în registrul lor mediu.
Cealaltă mână opreşte brusc percuția, capul zvâcneşte spre spate – un trianglu strălucitor muşcă din spațiul sonor – iar mâna dreaptă, cu palma în jos, face o unduire imitată de mâna stângă: un scurt crâmpei de melodie al viorilor este imitat de suflătorii de lemn, declanşați de acelaşi trianglu. Ritmul membranelor reporneşte şi este din nou oprit de aceeaşi imitație melodică, acum mai strânsă (în <<stretto>>).
Limba atinge discret partea de sus a danturii şi gura se deschide rapid şi scurt, de trei ori: un semnal ritmic cu note repetate al trompetei sfredeleşte în trei rânduri dansul, care devine treptat din ce în ce mai cărnos, mai prezent. Odată cu prima intervenție a trompetei, membranele îşi reîncep ritmul care creşte şi accelerează din ce în ce mai mult, în timp ce suflătorii, iar apoi şi viorile şi violele, se alătură crescendo-ului general de vitalitate. Mâinile şi picioarele realizează mişcări din ce în ce mai ample, mai nervoase.
Deodată totul se opreşte brusc. O <<cadenza>> a pianului se desface impetuos în tăcerea generală: întreaga claviatură este străbătută de arpegii mai lente sau mai rapide, în timp ce degetele mâinii drepte se plimbă frenetic pe o claviatură imaginară. În orchestră îi răspunde stridența lemnoasă a xilofonului – degetele mâinii stângi – însoțit de două blocuri de lemn – zvâcniri alternative ale labelor picioarelor. Arabescurile pianului se concentrează în registrul acut (degetele 4-5), sclipitoare.
Capul este lăsat brusc pe spate: trianglul îşi țipă din nou prezența; simultan, mâna făcută pumn loveşte abdomenul cu un gest de înjunghere, declanşând ritmuri barbare în grupa de percuții de membrane. Toate membrele se mişcă frenetic, amplu, într-un dans visceral, pasionat. Limba atinge partea de jos a danturii iar gura se deschide într-un urlet tăcut: o temă stridentă a trompetei este descătuşată peste larma generală, în timp ce corpul începe să se rotească şi muzica să se repete obsesiv.
După ce climaxul se epuizează, gura se închide brusc – trompeta tace; în acelaşi timp, un gest-pumnal în vintre opreşte brusc percuția, coloana se încovoaie iar dansatorul se prăbuşeşte în genunchi, într-un <<glissando>> general spre hăul registrului grav. Capul cade în piept, ca secerat: o lovitură furioasă de tam-tam imens punctează finalul secțiunii.
Rezonanța tam-tam-ului se pierde treptat: umerii rulează lent un glissando al harpei, în timp ce o mişcare tot lentă şi circulară a capului declanşează o melodie misterioasă de gonguri exotice şi boluri de templu. Mâna trece încet prin păr şi delicate <<wind chimes>> de metal şi sticlă încep să clincăne în depărtare.
Pe acest fundal transparent şi metalic, mâna dreaptă urcă treptat până sus de tot şi începe să se mişte fin şi rotund, generând flageolete luminoase ale viorilor, străbătute din când în când de un tremur uşor al mâinii – tremolo-uri rapide, ca nişte fluturi.
Degetele mâinii stângi se strâng într-un pumn, apoi se deschid şi degetele 4-5 încep să se mişte lent: vibrafonul cântă o melodie lentă în registrul acut, a cărei sonoritate moale se confundă parcă cu gongurile.
Capul este lăsat lent în piept, simultan cu o nouă rulare lentă a umerilor: sunetul cald şi grav de tam-tam se amestecă cu glisarea harpei. Piciorul drept începe să se mişte şi el lent: se nasc în străfunduri pedale la violoncele şi contrabasuri. Mâna stângă, fără a opri tema vibrafonului, se întoarce căuş şi un clarinet solo, cu timbrul său dulce şi vâscos ca mierea, îşi începe un <<lamento>> din ce în ce mai cărnos, cu mişcări din ce în ce mai ample.
Umărul drept pâlpâie sunete izolate şi cristaline de harpă în registrul acut, în timp de piciorul stâng începe şi el să se mişte lent: pedale nazale de tromboni se amestecă cu corzile grave. Clarinetul îşi continuă periplul….şi….
„Choreosymphographia” a fost realizata la provocarea lui Irinel Anghel, care a coordonat colectia de partituri dedicate lui Octavian Nemescu in cadrul proiectului „Redescoperind Muzica Imaginara”, organizat de Asociatia „Jumatatea Plina” si finantat de Ministerul Culturii, 2020.